NOSCE TE IPSUM

Ultimele

Tu ramai

E: – am inteles :))
faci intentionat
chestia asta?

V: – care „chestia asta”?
nu stiu la ce te referi

E: – sper ca nu sunt mind games astea

V: – nope
i try to avoid them as best as I can

E: – fugi de aici

V: – too much energy spent on useless shit
vb serios
e mai simplu si mai putin costisitor sa mergi mai departe decat sa-ti consumi energia in chestii de genul
besides… only insecure people play mind games
because they’re insecure and feel that unless they play them, they won’t „win”
whatever winning means

E: – ti se pare ca nu merit efortul asta?

V: – nimeni nu merita efortul asta
sunt chestii mai importante decat gagicile pe lumea asta
si n-o zic cu misoginie
e valabil si pentru barbati, in cazul vostru
a fi cu cineva e un bonus foarte misto
dar la o viata DEJA COMPLETA
with a purpose

E: – eu cred si consider ca tu meriti efortul asta pentru ca esti special…

V: – multumesc

E: – viata completa ti o faci cu persoana iubita
nu numai din iubire…
pentru mine e ceva important
si cred ca iubirea schimba totul…

V: – nu
relatiile sunt ceva extrem de volatil
si imprevizibil
si e bine sa nu te sprijini in ele
gandeste-te ca viata ta e ca o masa
cu cat ai mai multe picioare la masa aia ( pasiuni, motivatii, etc. ), cu atat mai bine
daca unul din picioare ( relatiile ) se rupe
le ai pe celelalte care preiau greutatea mesei
dar daca tot ceea ce ai e doar piciorul ala, iar ala se rupe
e cam nasoala treaba :))

E: – gandesti
prea mult

V: – nu, chiar deloc

E: – nu e bine ca intotdeauna sa iti calculezi
fiecare pas
mai ales in relatii

V: – pai nu-mi calculez nimic
pur si simplu sunt prioritati mai mari decat „finding the love and riding into the sunset”
of course, fiecare are prioritati diferite
realtionships are overrated🙂)

E: – ti ai facut tu parerea asta
esti suparat pe femei

V: – nu, as fi suparat pe mine daca cineva, femeie sau barbat
ar reusi sa ma distraga de la lucrurile importante pentru mine

E: – aia e doar problema ta
ce mi ai zis tu acolo

V: – stiu
dar mi-o asum
i’d rather live alone than live a life that doesn’t fit my standards
e o chestie de identitate. nu mi-o sacrific pentru nimeni, pentru ca e tot ceea ce am.

E: – e complicat cum gandesti tu

V: – nope, it’s simple, it’s easy
noi o complicam prea mult
si o dam prea mult la compromis

E: – Asta asa e …
dar e prea trist

V: – ideea e in felul urmator
majoritatea relatiilor, 99%
or sa te traga in jos
or sa te deturneze de la celelalte scopuri ale tale
whatever those might be
si doar 1% or sa te sustina in ceea ce faci, neconditionat
toti ceilalti oameni vor diminua importanta pasiunilor tale, se vor simti amenintati de faptul ca sunt si alte lucruri importante in viata ta in afara de ei, sau nu vor intelege de ce sunt chestiile alea importante pentru tine
iar faza e ca oamenii, femei sau barbati, iubite sau prieteni, vin si pleaca
tu ramai
cu deciziile pe care le-ai luat, cu timpul pe care l-ai pierdut incercand sa fii pe placul altora
incercand sa fii „dragut”, neutru, nerefuzand lucrurile care nu sunt in consonanta cu persoana ta
dar cu sau fara cineva, tot singur esti
tot singur iei deciziile
tot singur cu gandurile tale esti, noaptea cand pui capul pe perna, langa cineva sau nu
asa ca asta e… cand o sa trag linia si o sa fac totalul, peste 40-50 de ani
prefer sa ies din scena cu capul sus

Indragosteste-te de o tipa inteligenta! ( dar fute-o pe proasta )

In randurile de mai jos fac mai multe referiri la articolul asta. Cititi-l, deci, intai, in caz ca n-ati facut-o.

Desi sunt oarecum de acord cu cele scrise de Charles Warnke, ( si traduse de Florin Ravdan ) lucrurile mi se par usor distorsionate.

In primul rand si-n primul rand, nu sunt de acord cu rationamentul „tipa care citeste = inteligenta”. Daca citeste Stephanie Meyer, Coelho sau oricare alte vome, e acelasi lucru cu a nu citi. Ba chiar era mai bine sa nu fi citit deloc decat sa-si umple mintea cu porcariile alea.

In al doilea rand, nu cred in generalitatile astea. O tipa „proasta” te conduce spre mediocritate in timp ce una care citeste te inalta pe culmile pasionalului? Haida-de! Am cunoscut prea multe femei care citeau si care duceau totul in sfera intelectualului si deloc in sfera eroticului ca sa mai cred in bazaconiile astea. Nu ca polemicile si discutiile in contradictoriu despre cine stie ce carte citita nu-si au farmecul. Dar cateodata mai vrei sa mai si pui mana pe un san, nu sa discuti despre estetica uratului in opera cine stie carui scriitor contemporan.

O relatie cu o tipa inteligenta nu te va salva de mediocritate. Pana la urma, mediocritatea cu care te alegi e a ta, nu a tipei cu care esti – fie ea proasta sau inteligenta, cu 4 clase sau profesor universitar. Si mai este si „observi că fata care nu citește nu ți-a făcut niciodată inima să tresară cu vreo pasiune semnificativă, că nimeni nu va scrie o poveste despre viața voastră”. Da, de parca daca ma fut cu Herta Muller sau cu Elfriede Jelinek o sa scrie cineva despre viata noastra. Pe nimeni nu intereseaza chestiile astea. Suntem atat de saturati de sute de mii de povesti de dragoste incat au devenit banalizate, le ascultam cu o ureche in timp ce cu cealalta incercam sa gasim un alt post de radio.

Exista, insa, si un loc unde ii dau dreptate celui care a scris articolul. Acolo unde vine vorba despre femeile inteligente. Cum, insa, nu cred in generalitati, nu voi da un verdict clar, de genul „femeile inteligente sunt dificile”. Sau „Femeile care citesc sunt cinice”. Nu e intotdeauna asa. Insa in cazul multor femei inteligente, cultivate, pe care le-am intalnit, asa s-a intamplat. O fata care citeste e mult mai prinsa in universul ei interior decat una care nu citeste, pentru simplul motiv ca cea care nu citeste n-are un univers interior bogat si trebuie sa se bazeze pe ceea ce primeste din exterior. O femeie inteligenta, insa, va sti sa caute si in sinele ei, iar asta o face cumva opaca spre ceilalti. O femeie inteligenta va fi mai narcisista, va fi mai nevrotica.

Unei femei inteligente va fi mai greu sa-i atragi atentia, pentru ca are mai multe locuri unde atentia i se poate indrepta. Daca vrei, ca barbat, sa fii admirat, atunci fii cu o tipa care nu citeste. Pentru ca o tipa inteligenta nu poate sa te admire. O femeie inteligenta se plictiseste repede si are mult prea multe alte repere pe care le poate admira.

va continua

Dukkha

N-am mai scris de atata vreme aici, ca nici n-am mai recunoscut interfata de WordPress acum, cand l-am deschis.

Pur si simplu, am renuntat sa mai gandesc. Si refuz sa o fac. Refuz sa mai filozofez, sa mai intelectualizez. Keep it simple. Filosofia e pentru oameni slabi. Pentru oameni confuzi, care incearca sa faca lumina in haosul din viata lor. Incerci sa gasesti o structura, o categorie pentru orice fenomen inexplicabil. Pentru ca-ti fuge pamantul de sub picioare. Si in loc sa fugi si tu odata cu el, sau in loc sa-ti gasesti echilibrul in mod instinctual, tu inca plutesti cu picioarele in aer, incercand sa gasesti un sens.

Cei care isi pun prea multe intrebari, cei care gandesc prea mult sunt ca niste copii nefericiti. Ca niste copii, fiindca pun multe intrebari. Nefericiti, fiindca atunci cand intreaba, n-o fac din curiozitate ( cum fac copiii ), ci o fac din angoasa, din frustrare, din nevoie.

Dar intrebarile sunt inutile fiindca raspunsurile sunt inutile. Nu complet inutile, dar pe termen lung sunt. In prima faza, intrebarile te pot ajuta sa intelegi de ce suferi, de unde provine depresia, de ce ai o teama existentiala, sau ce alte probleme mai ai. Dar odata raspunsul aflat, let it go. Restul e inevitabil. Suferinta, depresia, schimbarea, pierderea, boala, batrenetea, moartea… toate astea sunt inevitabile. Cu sau fara explicatii. Cu sau fara filosofie. Cu sau fara raspunsuri.

Cum sa fac sa fiu fericit? Cum sa fac sa nu mai mai sufar? De ce despartirea aia doare? De ce simt regret? As fi putut face ca viata mea sa arate altfel? As fi putut face alta meserie? As fi putut alege altceva? As fi putut alege pe altcineva?

Vei suferi chiar daca iti pui intrebari, chiar daca nu. Vei suferi chiar daca vei afla raspunsurile sau nu. Nu te ajuta cu nimic sa cauti alte raspunsuri. Nu te ajuta cu nimic sa mergi mai adanc. Problema cu toate intrebarile astea este ca ele vin in momente critice. Atunci cand primesti o palma peste ceafa si te trezesti la realitate. Dar e inutil. E ca si cum ai stinge focul de sub oala de apa in care ți-ai opărit mâna. The damage is already done.

Cat despre „oare daca as fi facut altfel, ar fi fost altfel”… the grass will always be greener on the other side. Niciodata nu vei fi multumit pe termen lung cu starea ta, oricat de buna ar fi ea. Nu e-n natura noastra sa stam impietriti.

Viata te va lovi indiferent de alegerile pe care le faci, indiferent de cine esti, indiferent de cati bani castigi, indiferent de cat de bine te intelegi cu iubita, cu sotia, cu familia, cu prietenii, indiferent de cati oameni ai in jur, indiferent de cat de apreciat esti pe scara sociala. Te va lovi chiar daca o infrunti cu curaj sau chiar daca te ascunzi intr-o gaura. Te va lovi chiar daca o urasti sau chiar daca o iubesti. Te va lovi, indiferent de atitudinea ta fata de ea, te va lovi indiferent daca incerci sa o intelegi sau nu, te va lovi indiferent daca tii garda sus in fata ei sau daca te lasi vulnerabil. Te va lovi indiferent daca ai raspunsurile sau nu. Prin urmare, raspunsurile sunt inutile. Filosofia e inutila.

Si as fi spus ca viata te va lovi fix acolo unde doare mai tare. Dar nu-i asa. Viata nu loveste. Existenta, viata, planeta, toate astea sunt indiferente. In schimb, noi mergem prin ea, agatandu-ne de tot felul de chestii, ego, pozitie sociala, relatii, orgolii, vise si asteptari, sperante si iluzii. Si astea dor cel mai tare. Dar e ca si cum am am avea niste rani deschise, la vedere, si ne-am arunca intr-un bazin cu apa sarata. Acolo unde avem ranile o sa usture.

Realitatea e ca nu viata ne loveste, ci noi ne lovim de viata.

Un nimeni

Exista oameni pe care contactul social ii slefuieste, ii transforma in versiuni mai bune ale lor. Si exista oameni pe care contactul social ii macina, ii ciobeste. Ghiciti din ce categorie fac parte eu.

Ironia este ca tot ce se incadreaza in psihologie, de la psihanaliza si pana la terapiile de scurta durata, incearca sa-l faca pe om mai adaptat la mediu, mai „normal”, mai laolalta cu ceilalti. Psihologia doar te face sa stapanesti mai bine regulile jocului pe care-l joaca ceilalti, nu te face sa vezi ca e doar un joc. Iar daca joci jocul, trebuie sa-i accepti si regulile. Iar in momentul in care ii accepti regulile, esti sanctionat sau descalificat in functie de ele. Toate chestiile alea superficiale, cand vine vorba de societate: banii, statut social, aspect fizic, gene bune… tot la astea ne raportam, invariabil, oricat de mult le-am ironiza si am incerca sa pozam in spirite libere. Ii obiectificam pe ceilalti. Urcam sau coboram aceleasi trepte. Ne luptam cu aceleasi perceptii. Asta se intampla atunci cand joci jocul social. Pierzi sau castigi, dar o faci in functie de aceleasi norme, aceleasi standarde. Daca ma duc la tara, concurez cu Gheorghita sau cu Vasilica. Daca ma duc in Los Angeles, concurez cu Jamie Foxx sau cu Channing Tatum. Indiferent de loc, se aplica aceleasi reguli. Even if you win the rat race, you’re still a rat.

Ceea ce ma face sa fiu ceea ce sunt ma diferentiaza de ceilalti. Combinatia de factori, genetici sau psihici, afinitatile sau mentalitatea, toate asta ma separa de ceilalti. Ma face sa nu fiu „in regula”. Imi dau seama de diferente, iar diferentele dintre mine si ceilalti, oricat de mici ar fi, provoaca intai niste fisuri insesizabile, dar care, in timp, se transforma in falii abisale. De la faptul ca sunt un introvertit prin excelenta ( prin urmare nu-mi place sa ies in cluburi, baruri si alte rahaturi de genul ), pana la faptul ca nu beau alcool decat foarte rar, pana la faptul ca imi iau antrenamentele in serios, pana la faptul ca prefer sa citesc Irvine Welsh in loc de Paolo Coelho, pana la faptul ca aleg sa n-am carnet de conducere sau masina ( desi as putea sa-mi cumpar una oricand ), pana la faptul ca prefer sa ma uit pentru a 8-a oara la „12 Angry Men”, in loc sa ma uit la nush ce comedie romantica nou aparuta – si lista poate continua la infinit.

Prin urmare, pentru a putea fi acceptat de catre ceilalti, ar trebui sa ma schimb, ar trebui sa ma prefac ca-mi plac aceleasi lucruri care le plac si lor, ar trebui sa-mi cenzurez gandurile si emotiile pentru a putea fi „normal”. Ar trebui sa renunt la ceea ce sunt eu, la lucruri intrinseci ale personalitatii mele, pentru a putea primi beneficiul unor relatii normale, durabile, erotice sau de amicitie. Si intrebarea e: „merita sa fac asta?” Si daca nu sunt „in regula”, oare n-ar putea fi un loc, in timp sau in spatiu, cand n-as mai avea niciun fel de reguli in functie de care ar trebui sa fiu?

……………………………………………………………………………………………

Cand pleci de la sala, imbracat cu un hanorac lălâu pe tine, cu gluga trasa pe cap si cu ochelarii de soare in dreptul ochilor, aratand ca o combinatie intre un boschetar si un nazgul din Lord of The Rings, si te doare in cur ca esti imbracat in halul asta. Ba chiar te bucuri in momentul in care treci pe langa un cunoscut care nu te recunoaste. Si nu-l opresti din drum, mergi mai departe, zambind in sinea ta.

Cand ajungi acasa, pui telefonul pe silent, undeva pe masa din hol, si il lasi sa sune acolo, in tacere, pana maine dimineata. Cand dai sign out de pe Facebook si nu mai intri decat peste vreo 3 zile. Cand nici de pe mobil nu mai intri pe net, ca sa nu primesti mesaje pe WhatsApp. Cand te doare in gat si esti in pauza vocala si intrerupi orice comunicare cu lumea si iti dai seama abia in secunda aia cat de multe cuvinte inutile ai fi spus daca ai fi deschis gura sau daca ai fi initiat vreun contact cu cineva.

Cand te uiti la o porcarie de film, ceva de actiune sau SF de categorie B, gen Iron Man sau Dune, sau si mai rau, cand iei toate „Naked Gun”-urile lui Leslie Nielsen la rand, si razi de cat de cretine sunt glumele lui si, cu toate astea nu te poti abtine din chicotit, mai ales cand sti ca pe 99% din cunoscutii tai nu i-ar amuza filmele alea stupide.

Cand nu e nimeni langa tine care sa te futa la cap. Care sa-ti ceara sa fii altul decat esti. Care sa-ti ceara sa fii mai frumos, mai carismatic, mai bine imbracat, mai pe faza, mai masculin, mai dezinvolt. Cand nu trebuie sa ai o pula de 25 de centimetri, cand nu trebuie sa provoci 5 orgasme, cand nu trebuie sa fii perfect in pat. Cand nu exista treburi de rezolvat, bani de dat sau de primit, alergatura, stress si obligatia de a fi impecabil, de a fi profesionist, de a fi odihnit, de a fi admirabil.

Cand nu esti comparat cu altii mai buni, mai inalti, mai lovable sau mai curajosi decat tine. Cand nu esti fortat sa aspiri sa fii altceva decat esti, cand nu exista asteptari ca tu sa spui replica perfecta, sa arati implecabil, sa ai pectoralii bombati, six-pack, dantura perfecta si o atitudine care le face pe toate femeile sa se ude instantaneu. Cand nu trebuie sa faci sau sa fii altceva decat esti, doar ca sa obtii aprecierea altora, admiratia celor din jur, dragostea altora, sau o pizda in noaptea asta.

Cand pur si simplu preferi sa iesi din joc. Cand toate chestiile alea din piramida nevoilor lui Maslow sunt o gluma. Cand nu merita efortul.

Cand pur si simplu dai shut down tuturor contactelor sociale si stai si-ti vezi de chestiile care te intereseaza doar pe tine. Si nu, n-ai de gand sa imparti cu nimeni asta. A imparti inseamna a strica totul. Inseamna a vedea alta perspectiva, de cele mai multe ori una care te-ar zgaria pe creier. Nu ca ai ai avea dreptate, nu ca ai fi cine stie ce geniu neinteles al universului. Nu, ci pur si simplu nu ai chef sa vezi lucrurile altfel. E suficient sa le vezi asa cum sunt acum. Sunt clare pentru tine. N-ai nevoie de alte optiuni.

Cand linistea interioara, nu apatia, cand echilibrul, nu blazarea, nu pot fi obtinute decat dand sign out din tot ceea ce implica social. Cand e mai bine singur.

Cand, inconjurat de atatia oameni diferiti, speciali, frumosi, fericiti si carismatici, esti multumit sa fii un nimeni.

Peace

Nu-mi gasesc cuvintele. Incerc sa spun ceva, dar nu sunt multumit de ceea ce-mi iese pe gura. Imi aud vocea si parca ma simt extrem de disociat de ea. Nu sunt eu cel care vorbeste. Pe masura ce emit sunetele, devin din ce in ce mai iritat, pentru ca imi dau seama ca imi scapa vorbele esentiale, cele pe care as vrea sa le spun. E ca si cum as ocoli exact sensurile, intonatia si cuvintele pe care ar trebui… nu, pe care as vrea sa le spun. As vrea sa ma exprim corect, sa spun cuvintele corecte, nu in sensul gramatical, nu ca sintaxa… ci sa nu mai trebuiasca sa imi caut cuvintele pentru exprima ceva.

Corect. Incerc sa ma exprim corect, dar n-o pot face. Ma simt ca un dislexic emotional. Nu pot pronunta cuvintele reale, sensurile reale. Totul e aproximativ, alunecos. Si atunci ma ascund in corectitudine. Corectitudinea este, de fapt, o alta armura, un alt fel de mecanism de aparare. Pentru ca daca este in interiorul meu ceva ce ma opreste sa exprim emotii, atunci o fac de la distanta convenabila a corectitudinii. Chiar si toata introducerea asta e tot o paranteza. Ceva menit sa atraga atentia de la duritatea continutului. E ca atunci cand te feresti de o lovitura: chiar daca ricoseaza in tine, doare mai putin.

Vechea dilema a oricarui artist: exprim emotii sau ma ascund dupa tehnica? Si adevarul e ca numai in emotional se afla adevarul. Nu in continutul logic, nu in sintaxa, nu in topica, nu in intelectualizare. Pentru ca exista o gramada de pictori tehnici care iti pot face un portret perfect in 15 minute in Cismigiu, pentru 10 lei, dar putini care pot sa te miste. Pentru ca un „Te urasc!” spus intr-o mie de feluri poate insemna o mie de lucruri diferite. Pentru ca atunci cand vezi un strain nu e nevoie sa-i vorbesti limba ca sa intelegi ce intentii are vizavi de tine: prieten, dusman, etc. Pentru ca de asta, de 200.000 de ani, de cand existam, suntem inca, si vom fi in continuare guvernati de emotii. Oricat am teoretiza, oricat am fugi in intelectual ( da, e un refugiu ), oricat am incerca sa controlam, emotiile sunt ceea ce ne fac sa fim ceea ce suntem.

Nu-mi gasesc cuvintele. Imi aud vocea si parca ma simt extrem de disociat de ea. As vrea sa ma exprim corect, sa spun cuvintele corecte, nu in sensul gramatical, nu ca sintaxa… ci sa nu mai trebuiasca sa imi caut cuvintele pentru exprima ceva. Dar cateodata nu pot s-o fac. Cum as putea sa ma arat in zilele mele intunecate? Cum as putea sa ma arat in toata intensitatea depresiei, furiei, nevrozei? Cine mi-ar accepta melancolia, furia, neputinta, setea de afectiune? Cine n-ar incerca sa ma schimbe in momentele alea, chiar daca eu unul n-am nevoie de schimbare, ci doar de liniste? Cine mi-ar intelege nevoia de a fi agresiv, de a rani, de a distruge? Cine mi-ar intelege nevoia de a ma izola, de a rupe orice legatura cu oricine? Sau, din contra, cine mi-ar intelege nevoia de validare, nevoia de afectiune, de dragoste neconditionata?

E suficient ca eu mi le cunosc. Si da, surprinzator, mi le accept, eu mie. Pentru ca stiu ca n-am incotro. Pentru ca stiu ca oricat de bine mi-ar fi in secunda asta, candva, mai devreme sau mai tarziu, peste o zi sau peste o luna, zilele intunecate vor reveni. Sunt o parte a mea. Pe care o accept si pentru care, dupa ani de zile, nu ma mai simt vinovat. Dar daca eu imi cunosc partea de Mr. Hyde, nu e nevoie s-o cunoasca si altii, cu toata slabiciunea, victimizarea si furia pe care o contine. Nimeni nu e obligat sa mi-o accepte. Nimeni nu e obligat sa ma placa in ciuda ei. Lumea nu mai vrea sa vada a good comeback story decat pe ecrane. Pentru ca zi de zi nu ne intersectam decat cu oameni care sunt fericiti, sau, mai precis, oameni care vor sa para fericiti. Pentru ca asta e ok de aratat altora, asta e normalitatea: un oras intreg de oameni care petrec, se simt bine, rad, beau, sunt iubiti si iubesc, si zambesc vesnic cu gura pana la urechi, ca niste emoticoane.

Toata mascarada asta comuna, in care fiecare incearca sa se distreze cat mai mult, sau macar sa para ca se distreaza cat mai mult e, de fapt, tot un refugiu, tot un mod de aparare. E un fel de a uita de tine, indiferent ca esti intoxicat cu alcool, cu socializare, sau cu sexualizare, de a mai amana putin trezirea la realitate, de a anestezia awareness-ul. E doar o incercare de a mai sta cu ochii inchisi inca o seara, in zgomotul asurzitor al clubului, pentru ca ziua urmatoare sa o iei de la capat, incercand sa uiti de tot, de toti si de tine. Si chiar daca intrevezi realitatea conditiei tale, realitatea conditiei oricarui om, chiar daca uneori poti sa zaresti prin abruii goanei tale prin viata inutilitatea cautarilor tale, maine vei incerca sa uiti toate flash-urile astea de awareness, si vei cauta din nou aceleasi lucruri ca si astazi. Vei cauta o alta iubire, vei cauta pe altcineva care sa-ti ridice fiori pe sira spinarii, vei cauta un job mai bun, vei cauta un bar mai fancy, vei cauta o muzica mai asurzitoare, o bautura mai tare, o aglomeratie si mai mare, de oameni, de idei, de sunete, de culori, invartindu-se hipnotic, din ce in ce mai tare, din ce in ce mai rapid, din ce in ce mai intens, pana cand…

………………………………………

E bine acum. E liniste. E simplu. Acum vezi. Lumina alba a constientizarii. Totul e extrem de aproape, dar in acelasi timp, esti separat de orice. Si e calm. Nicio grija. Totul curge. Nu te mai opui si lasi lucrurile sa curga. Si curgi si tu, in ritmul tau.

Candva, vei uita starea asta. Candva, vei uita felul in care vezi lucrurile acum. Dar daca e sa tii minte unele lucruri ale ultimelor doua luni, daca e sa tragi niste concluzii, atunci:

1. E ok sa te izolezi. E ok sa cauti linistea. Pentru ca exista doua feluri de izolari: cea provenita din teama, din depresie, din furie, din neputinta de a accepta, de a te accepta, de a fi acceptat. Si exista izolarea facuta in cautarea calmului, in cautarea echilibrului. Know the difference. Oricum, nu-ti fa griji. Poti fi la fel de izolat si atunci cand esti inconjurat de 100 de oameni.

2. Incearca sa vezi ce e mai bun in ceilalti. Stiu ca nu e usor. Te-ai obisnuti sa critici. Te-ai obisnuit sa judeci. Sa nu treci peste defecte. Sa nu treci peste lucrurile care ti se par in neconcortanta cu valorile tale. „E prea copilaroasa”, „n-a citit carti”, „e superficial”, „e prea masculina”, „nu vrea nimic mai mult de la viata”. Incearca sa vezi si ceea ce au ei mai bun. Ti se va deschide o noua lume.

3. Pe cat posibil, fi bun cu ceilalti. La fel ca si la izolare, exista doua tipuri de bunatate. Exista bunatatea aia „nice guys finish last”, facuta din nevoie, din disperare, bunatatea vecina cu fraiereala, cu teama de a trasa granite si de a spune nu, de teama ca nu vei mai fi acceptat. Si exista bunatatea facuta in termenii tai, pentru ca asa e bine, pentru ca ai compasiune pentru ceilalti. Again, know the difference. And make sure the others know it too.

those faces you see every day on the streets

were not created

entirely without

hope: be kind to them:

like you,

they have not

escaped.

Happy or something

Mai aveam vreo doua articole gata de a fi publicate din seria „Happy”, dar ma opresc aici. Am obosit sa ma ascult gandind. Oricat as incerca sa descriu sau sa teoretizez starea, n-am cum s-o fac. E prea volatila. Cum incerc sa o prind si sa o reproduc in cuvinte, cum nu mai e acolo, aceeasi. Imi dau seama ca ma repet. N-am cum sa n-o fac. Poate asa o sa-mi intre in cap ce scriu aici.

Si oricum, nu conteaza. Imi dau seama ca inca mai incerc uneori sa fac lucrurile „corect”. Sa „iasa bine”. Corect pentru ce? Bine pentru ce? Does it fuckin’ matter?

Nu e vorba de blazare in ultima mea intrebare. Realitatea e ca, intr-adevar, nu conteaza. Si, contrar opiniei generale, putem fi mai fericiti atunci cand renuntam decat atunci cand castigam. Stiu ca e impotriva a tot ceea ce am fost invatati de mici, dar asa e. Renuntand la scopuri, de orice fel ar fi ele, capatam mult mai multa libertate. Alte perspective in gandire.

E greu de pus in cuvinte. Si nu mai am rabdare sa umplu inca un articol cu filosofii de duminica si alte truisme. Mi se face greata. Pare o ipocrizie, in conditiile in care inca ma mai surprind urmarind glorie personala, admiratia celorlalti, invidia lor, etc. E foarte usor sa te prinda sirenele astea cu cantecul lor. But then again… does it fuckin’ matter?

Nu e vorba nici de defetism sau de depresie in renuntare. Din contra. E vorba de ridicarea unei greutati de pe umar. Optimizarea vietii. Renuntarea la balast. Emotional, fizic, stress, relatii, etc. Simplu si eficient. Asa ar trebui sa fie viata, simpla si eficienta.

Iar pentru asta trebuie sa renunt la tot felul de standarde sau asteptari. La scopuri, la urmarirea unui rezultat. Sa nu mai traiesc dupa cine stie ce schema din mintea mea, impunandu-mi cine stie ce rol, visandu-ma cine stie ce Al Pacino, cine stie ce Hercule, cine stie ce Casanova sau cine stie ce Charles Bukowski.

Mai degraba, ar fi mai bine doar sa-mi dau voie. Sa-mi dau voie sa ratez, sa gresesc, sa nu incerc sa fiu tot timpul perfect, sa-mi dau voie sa fiu cel mai neinspirat actor de pe scena, sa-mi dau voie sa fiu cel mai prost amant din lume, sa-mi dau voie sa fiu cel mai necarismatic om, sa-mi dau voie sa spun tampenii, sa-mi dau voie sa fiu socially awkward, sa-mi dau voie sa scriu articole de rahat aici. Sa-mi dau voie sa nu mai incerc sa obtin nimic de la ceilalti. Pentru ca… does it fuckin’ matter?

Intotdeauna, insa, e eterna dilema. Cum ramane cu cei de langa noi? Ne-ar mai admira daca n-am mai fi la fel? Ar mai fi langa noi daca am da-o in bara? Ar mai tine la noi daca am fi sinceri? Ne-ar mai accepta daca ne-am da machiajul jos? Ne-ar mai accepta daca ne-ar vedea gresind, distrusi, ferfenita, vulnerabili si slabi? Ne-ar mai iubi sau ne-ar parasi daca si-ar da seama ca nu suntem ceea ce isi imagineaza ei ca suntem?

Toata situatia asta e ironic, pentru ca ajungem sa fim nefericiti incercand sa obtinem ceea ce credem ca ne face fericiti. In procesul de a obtine ceea ce presupunem ca ne va face fericiti si ne va tine de cald ( psihologic vorbind ) noaptea cand vom merge la culcare, devenim nefericiti, acrii, ostili. ( Si chiar daca am obtine ceea ce ne dorim, am ramane la fel de nefericiti, de acrii si de ostili, pentru ca ne-am teme sa nu pierdem ceea ce am obtinut cu atata truda. ) Devenim agatati de retete, de moduri de a obtine, devenim urati, cu privirea fixa si colturile gurii inclestate.

Si asta pentru ca ajungem sa identificam atat de mult prezenta cuiva, o situatie data sau atingerea unui scop cu ceea ce inseamna fericirea, incat uitam ca de fapt persoana, situatia sau scopul nu sunt echivalente cu ea.

Poate intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem este:

„Prefer sa fiu placut de persoana asta sau prefer sa fiu fericit?”

„Prefer sa fiu aplaudat pe scena sau prefer sa fiu fericit?”

„Prefer sa fiu cel mai bun sau prefer sa fiu fericit?”

„Prefer sa-mi ating scopurile sau prefer sa fiu fericit?”

Pentru ca fericirea este scopul ultim. Fericirea este unitatea de masura pentru o existenta buna. Fericirea este the ultimate currency. Toate celelale lucruri… do they fuckin’ matter?

Happy – part 2

Dupa multa vreme, sunt fericit. Si starea asta nu se datoreaza niciunui eveniment exterior. N-am castigat la loto. N-am primit nicio declaratie de dragoste. N-am aflat ca voi fi tata. Nu mi-am bifat 90% din lucrurile din lista.

Am renuntat la lista.

N-am acumulat nimic, in schimb am lasat deoparte multe din lucrurile care ma urmareau. Multe din scopurile mele. Multe din lucrurile pe care mi le doream. La fel ca un balon cu aer cald, am renuntat la balast. Multe din lucrurile astea nu erau chestii tangibile. Chiar si asa, erau la fel de reale cum ar fi fost daca mi-as fi dorit o vila in Gordes.

Dincolo de viata reala, dincolo de subtilitatile strategiilor pe care le folosim zi de zi ca sa obtinem ceea ce ne dorim, de la cine ne dorim, lucrurile astea le observ cel mai usor la mine atunci cand sunt pe scena. Ego-stroking at its miserable best. Eu pe scena trebuie sa fiu mai funny decat ceilalti. Si cei din public trebuie sa remarce asta. Trebuie sa fiu mai destept decat ceilalti. Trebuie sa ma admire tipele din public. Trebuie sa ies in evidenta. Trebuie sa fiu un lider. La sala, ceilalti trebuie sa vada cu cat fac eu impins culcat. Sa vada cate kilograme in plus imi leg de centura la tractiuni. Trebuie sa ma admire si sa ma invidieze. Trebuie sa vada si sa respecte faptul ca eu am coaiele mai mari decat ceilalti.

I know. I’m a horrible ( egotistical and narcissistic ) person. Dar macar acum sunt sincer. Cu mine in primul rand.

Revenind la scena, am avut de curand ocazia sa sustin un workshop de teatru unor oameni care n-aveau nicio legatura si nicio experienta prealabila cu teatrul. Oameni diferiti, din medii sociale diferite, media de varsta fiind undeva in jur de 35 de ani. Invariabil, indiferent de varsta, cu totii isi doreau sa arate bine pe scena. Si cautau retete. Nu spontaneitate, nu eliberare, nu catharsis, nu exprimarea propriei lor personalitati. Ci doar sa dea bine pe scena. Sa se rada la ei. Sa se aplaude. Cum sa ajunga de la punctul A la punctul B. Cum sa apese butoanele corecte pentru a fi admirati de cei din public.

Daca totul s-ar opri la propriile noastre persoane, inca n-ar fi lucrurile atat de rau. Dar atunci cand ai impresia ca tu contezi mult prea mult, atunci cand vrei sa fii remarcat, pus in valoare, sa „iasa totul bine ( pentru tine )”, nu-i mai lasi nici pe ceilalti oameni sa fie sau a faca ceea ce vor. Si in scena, si in viata, incepi sa le reprosezi ca lucrurile n-au mers in acord cu felul in care voiai tu sa mearga. „De ce ai zis replica aia? Nu vezi ca nu avea nicio legatura cu restul scenei? Nu vezi ca s-a deraiat totul din cauza ta? Era mai bine daca faceai cum ziceam Eu.” In realitate, insa, nu publicul, nu ceilalti nu sunt pregatiti pentru replica aia, ci noi insine. Atat de prinsi in propriile noastre povesti, atat de inchistati in ceea ce ne dorim, atat de rigizi in reactii si in gandire. Atunci cand noi nu ne putem adapta, dam vina pe exterior. Vrem sa controlam totul, incepand cu ceilalti. Cu reactiile lor, cu opiniile lor. Iar atunci cand reactiile si opiniile lor nu ne sunt pe plac, luam totul personal, pentru ca e posibil ca ceea ce se intampla sa ne faca sa aratam prost pe scena ( sau in viata ). In mod ironic, nepermitandu-ne noua sa fim noi insine, nu le permitem nici celorlalti sa fie ei insisi.

Cand workshop-ul de teatru s-a incheiat a avut loc un spectacol. Toti cursantii au trebuit sa intre in spectacol, demonstrand in fata colegilor si a familiilor lor ceea ce au invatat. Momentul adevarului. Momentul in care trebuie sa arati ce poti, indiferent de emotii. Momentul in care publicul te trage dupa el, te face sa nu mai fii tu insuti, te face sa uiti de tine. Singurul lucru pe care le-am spus-o celor 20 de cursanti a fost:

„Am repetat si ne-am pregatit timp de doua luni pentru spectacolul asta. Munca a fost deja facuta. Ceea ce a fost de repetat, s-a repetat deja. Astazi, pe scena, e timpul sa uitati tot ceea ce ati invatat. Astazi regulile nu mai conteaza. N-o sa fie perfect. Nici asta nu conteaza. Tot ce conteaza acum este sa va bucurati ca sunteti pe scena. Sa nu uitati ca faceti asta din placere. Altceva nu are nicio importanta.”

to be continued

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 39 de alți urmăritori